a look inside.

Ziare împrăștiate pe jos și sticle goale. Vise neterminate și cearșafuri care-i păstrează forma trupului ghemuit de frig. Mă trezesc deseori noaptea și mi se pare că golul de lângă mine prinde o formă umană. Întind mâna și risipesc acei demoni, ca să revină mai târziu, la fel de plictisiți și frumoși. N-au ce să mai îmi ia, eu nu mai am nimic. În viață pierdem. Pierdem persoane și pierdem clipe. Ne mai pierdem și pe noi înșine și chiar și mintea. Eu le-am pierdut pe toate. Și când nu mai ai nimic de protejat, dispare și teama. Orice teamă. Dar un curaj pustiu cui îi trebuie? Știu că iubirea te face slab și te aruncă într-un câmp deschis, înconjurat de guri înfometate. Dar aș sta acolo, aș îngenunchia în fața acelor lei, neînfricat, doar pentru a mai simți iubirea accea care te transformă și te distruge, doar pentru a mai petrece un anotimp cu cea căreia i-am dat întreg sufletul, ca pe-un chilipir. Cea căreia m-am dăruit cu totul, cel mai prost negoț al meu, în care am câștigat pierzând. 

"Unde mergem, tati?", sau haz de necaz.

      Când ești părintele unor copii hanidcapați, ce mai poți face? Mișto de ei, desigur!

      Jean-Louis Fournier. Autor și tată. Un autor bun. Un tată..dar asta e altă poveste. Drama unei familii e înghesuită în paginile unei cărțulii pe care o citești într-o seară în care nu e nimic bun la tv. Nimeni nu își dorește să aibe copii hanidicapați. Nimeni nu ar ști cum ar reacționa dacă li s-ar întâmpla acest lucru. Nici tatăl cu pricina nu a avut idee ce trebuie să facă. Dumnezeu i-a oferit nu unul, ci doi. Pe parcursul acestei povești, protagonistul își scrie cu un umor negru aproape dureros experiența, ideile nelustruite și gândurile cele mai ascunse.
     Ce face când știe că are doi băieți pe care nu va putea să îi vadă jucând fotbal, citind o carte sau conducând o mașină? Se gândește cum ar fi să îi arunce pe geam sau cum ar fi să provoace un accident auto, cu cei doi în spate.
     O lecție tristă de viață, scrisă frumos, într-o manieră jucăușă.


„Refuz ideea disperată că trecerea lui Mathieu şi a lui Thomas prin această lume nu a avut în cele din urmă niciun rost. Niciun rost în afară de a-l împovăra pe tatăl lor şi de a-i servi drept subiect pentru o carte, oricât de excelentă ar fi ea.“

„Recent, am trăit o mare emoţie. Mathieu era adâncit în lectura unei cărţi. M-am apropiat cu totul şi cu totul emoţionat. Ţinea cartea invers.“

Jean-Louis Fournier, Unde mergem, tati?

inimă proastă

   Auzi des " ascultă-ți creierul, inima e proastă". Nimic mai adevărat. Vrem decizii raționale și alegeri corecte, cântărite și calculate. Nu vrem dezamăgiri izvorâte din așteptări prea mari sau suferințe pornite de la iubiri ce-au călătorit într-un singur sens, nu și înspre noi; greșeli peste greșeli și fluturi în stomac.
  Dar oare viața e despre a fi inteligent sau fericit?

Nymphette_dark99, Dafaq did I just read ?

  De curând, aflându-mă în librăria Humanitas din oraș, mi-a sărit în ochi volumul Sânge Satanic, al Cristinei Nemerovschi. Auzisem de el, citisem despre el, dar cumva, cartea nu mă invitase la lectură. Îmi pare rău, Sânge Satanic, nu poate fi nimic între noi.
  Cu toate acestea, am primit cu drag propunerea de a citi  romanul Nymphette_dark99,  sora mai tânără a volumului amintit mai sus. Din curiozitate, căci prietena care mă însoțise, și-i mulțumesc pe calea aceasta, mi-a "recomandat" cartea. Nu, n-o cumpărase, ci o primise. ( Dacă ai fi dat banii pe ea, nu te-aș fi iertat. )


   Deci?
  Am fost profund impresionată și țin morțiș să o recomand mai departe.

  Așadar, de ce să citești Nymphette_dark99 :

1. Pentru că e despre o tipă de 13 ani și 4 luni, alcool, droguri, sex, maneliști, metaliști, baruri și incest. De ce n-ai citi despre toate astea? E minunat.
2. Pentru că e o modalitatea bună de a citi 300 de pagini, fără a citi nimic..
3. Pentru că îți pierzi timpul. Da, da, timpul trebuie pierdut.
4. Pentru că e scrisă atât de prost, încât orice altă carte ți se va părea îmbietoare. Chiar și manualul de mate. 
5. Pentru că nu rămâi cu nimic. Citești, închizi cartea și treci mai departe. Nu pentru astea-s cărțile, să te lase indiferent? 
6. De șmecher. 

        

        

*nothing personal* 

600 de pagini despre depresie

    Despre depresie găsim mai multe cărți și articole decât am putea citi. De ce aceste 600 de pagini sunt diferite? Pentru că abordează această problemă nu ca pe o boală tratabilă, ci ca pe o entitate ce vine să locuiască în tine, în locul tău. 

   Este vorba despre Demonul Amiezeii, o anatomie a depresiei, bestseller-ul lui Andrew Solomon. 

   

   Descrierea lui Daniel Goleman apare sfioasă pe coperta din spate:  " o călătorie de o sinceritate sfâșietoare printr-una dintre cele mai sumbre încăperi ale sufletului omenesc". Acesta reușește să surprindă în cuvinte puține, exact esența cărții. Sinceritatea. 

  De ce să citești această carte?

  

  Dacă vrei să încerci un fel de mâncare nou, ai alerga la bucătar, pentru a-ți explica procesul preparării  și obținerea ingredientelor, sau ai întreba câteva persoane care știu ce gust are, pentru că    l-au încercat cândva în trecut?

   That's right,  Sherlock! 

   Autorul descrie într-o manieră subiectivă ceea ce ți se întâmplă când treci printr-o perioadă grea, ce face și cum te schimbă depresia, tocmai pentru că se numără printre victimele acesteia. 

   Este cauzată de mediul extern sau ea există acolo, în tine, așteptând într-o poziție fetală, momentul de trezire? Până unde te împinge depresia și efectul de trecere peste limite, "căderea în abis". 

    

Take a look ! 

 "Depresia este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi făpturi care iubesc, trebuie să fim făpturi care pot cădea pradă disperării(...)"

  "Depresia majoră este o naștere și o moarte: e atât prezența nouă a ceva, cât și dispariția totală a ceva. "

   "Nu te poți bucura de nimic. E simptomul esențial al depresiei. Curând însă, alte afecte  urmează fericirea pe calea uitării: tristețea așa cum o știai, tristețea ce pare să te fi condus aici, simțul umorului, credința în iubire și capacitatea de a iubi. Mintea ți-o simți tratată cu leșie, încât îți pari ție însuți năuc. Dacă ai avut totdeauna părul rar, ți se pare și mai rar; dacă ai avut totdeauna probleme de piele, ele se agravează. Chiar și ție ți se pare că miroși a acru. Nu mai poți să ai încredere în cineva, să fii atins, să plângi. În cele din urmă, îți devii pur și simplu absent ție însuți"

  " Pentru mine, tristețea a fost totdeauna, și încă mai este, un sentiment puternic. Nu-mi plăcea defel să fiu depresiv, dar tot în depresie mi-am aflat propria întindere, amploarea deplină a sufletului."

Cartea mai tratează subiecte precum : 

• Căderile psihice
• Tratamentele
• Alternativele
• Dependența
• Sinuciderea
• Speranța 

Vorbește lumea..

Mircea Cărtărescu despre Demonul Amiezii: " M-am simțit îmbogățit interior parcurgând, pasionat, cartea lui Andrew Solomon. Mai mult decât știință și literatură, ea este o mărturie despre suferință, o meditație despre scandalul etern al faptului că o conștiință trebuie să simtă durere și să moară. Traducerea în limba română a acestei opere, nominalizată în anul publicării ei la Premiul Pulizer, trebuie privită drept ceea ce este cu adevărat: un eveniment."

  

damnare

     

Eu sunt Umbra. Prin cetatea sumbră zbor Prin damnarea eternă prind aripi. (Dan Brown, Inferno)                                                                Vei fi surprins când îţi vei întâlni îngerul-păzitor? Chipul celui care te-a protejat întreaga ta viaţă, în sfărşit, ţi se arată ! Are aripi albe, mari, cu pene de caşmir? E blond, e viu măcar ? Câte drame, câte dogme. Cine-o fi, e-n straie albe?                                 Priveşte-l, e acum în faţa ta. Priveşte-l doar.                                Şi eşti surpins?                                Surpins să vezi că are chipul tău? Şi nasul tău, şi buzele tale, şi părul negru, şi hainele ieftine. Şi n-are aripi.                                Erai tu în tot acest timp. Propriul tău înger, ce să vezi?                               Tu eşti cel care ţi-a purtat de grijă, cel ce te-a salvat, cel ce ţi-a zis să nu renunţi, să nu mori, să trăieşti şi să mai încerci odată ceea ce nu ţi-a reuşit.                              Nimeni altcineva. Nicio fiinţă supraomenească. Doar tu.                             Dar să nu fii dezamăgit, căci în limitarea ta umană, eşti un dumnezeu, un creator în mâinile căruia stă neclintită propria-i lume.                              Poţi să o distrugi, desigur. Poţi să o şi salvezi.                             E o simplă atitudinte, nu un destin.

odisee

Atât cât te-am avut, am încercat să aflu cine eşti, din ce eşti făcut şi ce-ţi trebuie în afară de oxigen pentru a trăi.

Nu puteam să greşesc mai mult de-atât.

Tu nu eşti persoana ce trebuie sau poate fi înţeleasă. Tu, ca sumă a tuturor relelor din lume, eşti cel mai bun lucru.

Felul tău timid de a lăsa privirea în pământ, atunci când eşti certat, cu siguranţă te-a scăpat de altele mai rele. Sufletul sălbatic ascuns după un caracter puternic, ce să caute ele în tine, un puşti ce zâmbeşte, dar e mereu trist ? Ce să caute curajul de a pune la îndoială fiecare parte a universului, culmea, într-o persoană ce este prea laşă pentru a iubi?

Au ce căuta, deoarece tu din asta eşti făcut. Din suflet, curaj şi tristeţe.

N-ai nevoie de multe pentru a trăi, pentru că nici nu te înghesui să trăieşti.

Tu eşti exact ce trebuie să fii.

Perfect.

Vei iubi din nou

De câte ori ne-am jurat că nu mai iubim, că asta a fost ultima dezamăgire prin care vom trece ?

Am fi băgat mâna în foc pentru asta, că nu ne vom mai îndrăgosti.

Noi, oamenii, suntem un paradox, o curiozitate, o carte necitită încă.

Dacă atunci când iubim suntem lipsiţi de raţiune, la o despărţire e chiar mai rău.

Avem impresia că ne putem controla, dar suntem cele mai haotice dintre vieţuitoare.

Vom suferi din nou, indiferent de promisiunile făcute nouă înşine, indiferent de lanţurile ruginite în care zac sentimentele noastre.

Adevărul e că nevoia de iubire nu dispare. E acolo, într-o stare latentă, gata să izbucnească.

Suntem ciudaţi şi distruşi, goi, împinşi de orgoliu şi blocaţi de teamă. Dar suntem oameni, iar asta ne dă prilejul de a fi proprietarii unei inimi ce moare o singură dată, nu la orice dezamăgire, cum credem.

Vom iubi. Ne vom îndrăgosti de persoana alături de care ne simţim bine, liniştiţi. Persoana ce râde la glumele noastre proaste, iar noi la ale ei . Persoana ce îţi arată că există un viitor pentru voi doi, care îşi face planuri din care tu nu lipseşti. Da, există acea persoană.

O vei avea, şi atunci vei înţelege exact de ce relaţiile anterioare au fost o catastrofă. 

Vei iubi.

uităm cine suntem ?

    Un alt exerciţiu de imaginaţie.
    Noi chiar uităm cine suntem ?  Se prea poate să uităm de unde am plecat, dar iminenţa morţii nu ne mai gâdilă grijile. Ne credem invincibili şi eterni, credem într-un vis edenic, fără un dram de raţiune. Trecem prin viaţă ca nişte himere ce traversează prin pereţi. Râdem de cei care-s diferiţi, râdem de cei mai mici, dar râdem şi de cei mai bătrâni, de neajutorarea din privirile lor. Nu e în regulă.

    Eram cândva şi noi de 15 ani, nu ? La fel de naivi şi luaţi de val. Vom fi şi noi răpuşi de timp, neajutoraţi. Este doar ciclul neiertător al vieţii, timpul e scurt şi nu ne permitem să luăm în râs acest lucru, decât dacă suntem snobi de-a binelea.

    Vezi mereu tineri ce râd zgomotos de câte un bătrânel ce se mişcă încet printre rafturile magazinului, numărându-şi mereu banii, verificând mereu dacă-i ajung de un pateu şi-o pâine. Nu înţeleg, recunosc. Nu pricep atitudinea asta, oricât de mult încerc. Cei ce iau în râs imaginea tristă a unui om în vârstă ce face eforturi să trăiască din mica lui pensie, ei bine, ar trebui zguduiţi puţin, până se scutură de gărgăunii din cap. Realitatea e ucigătoare când o vezi fără ochelarii ipocriziei.
    Muţi dintre oameni înfruntă depresia, din diferite motive. Conştientizează o anumită situaţie şi sunt afectaţi de ea, mai mult decât ar putea duce. Orice om trece printr-un astfel de moment, odată şi-odată. E normal şi  e necesar, doar aşa poţi să îţi evaluezi propria viaţă, privind cu coada ochiului spre moarte. Unii reuşesc să iasă învingători, unii nu. Aşadar, de ce să râdem de  o persoană ce-a ajuns la o vârstă demnă de respect ? A trecut prin viaţă şi a lăsat în conştiinţa acesteia propria-i poveste, propriile momente de declin, de regres. A reuşit să le învingă. Asta e de râs, când nici nu ştim dacă suntem capabili să ieşim învingători din propriile probleme?
   Orice om are o poveste. Orice om are propria-i urmă lăsată în nisipul înşelător al timpului . Poate nu ai ocazia şi timpul de a citi toate aceste poveşti, dar ele merită respectate, tocmai pentru că îşi au rădăcinile în inimile persoanei, sunt sincere. Cât despre asta, orice autor poate spune că cea mai bună scriere este cea sinceră.
    Doar o persoană plină de neîncredere, ce nu îşi respectă propria poveste,  îşi va găsi alinarea în a face rău. Respectă-te pe tine, iar mai apoi îi vei putea respecta şi pe ceilalţi.

Tu

   Mereu am aceleaşi vise rele, aceleaşi chipuri râncezite ce mă urmăresc după ce adorm. Nu le-am înţeles niciodată. Credeam că eu sunt de vină, adică felul meu de a gândi, de a vedea răul în orice. Eram sigur că dacă plec şi dacă uit, măcar să încerc, vor dispărea şi ele. Le asociasem mereu cu momentele grele prin care am trecut. Tristeţea şi furia, ambele reprimate într-o cameră etanşă a minţii mele, găsindu-şi crăpătura prin care să scape uneori. Asta credeam, însă aveam să îmi dau seama mult mai târziu cât de mult m-au înşelat crezurile mele. Mai puţin unul singur.Tu .
   

"prieteni"

   

    Să ne pierdem simţurile-n paharele goale de lângă canapea, să adormim scăldaţi în lumina lunii ce se strecoară şmechereşte pe lângă perdeaua trasă. Să dormim, să-mpărţim şi cele mai vechi vise, dar să ne trezim devreme, să fim noi primele ore ale dimineţii.
   Tu, prima oră a inimii mele, să stai în pat sub pătura decolorată şi s-aştepţi cafeaua nerăbdător, numai pentru ca mai apoi să o laşi să se răcească pe noptieră, în timp ce-mi povesteşti la ce cursuri plictisitoare trebuie să asişti în următoarele ore. Ochii tăi strălucesc mereu când vorbeşti, jocul tău e de-a cuvintele.
   Te dai jos din pat şi abia te mişti până la masă, îţi tragi picioarele amorţite după tine, în timp ce-ţi bei cafeaua rece. Nu mănânci dimineaţa, nu mănânc nici eu, dar stăm la masă ,ca doi oameni ce împart aceeaşi viaţă.
    Îmi iei mâna şi-o aşezi între palmele tale,  încă obosit. Ai doar hainele de ieri, iar geanta ţi-e plină de cărţi împrumutate.
    Hai, grăbeşte-te, e vremea să pleci, să plec şi eu. Pleci tu primul, mai stau cinci minte şi plec eu. Să nu ne bănuiască vecinii, doar eram prieteni aseară, să fim prieteni şi când plecăm. Restul e doar o pauză între cuvinte, o pauză în care ne întâlnim să fim altceva decât amici. Noi nu suntem un cuplu, noi suntem prieteni, iar asta ne ţine mereu ocupaţi.



   

lamentaţiile târzii

  Eram sus, chiar la acelaşi nivel cu norii. Cât egoism poţi înghesui între pereţii de piele ai unui om, încât acesta să se creadă dumnezeu? Eram şi eu un simplu epigon al zeilor, însă nu eram El. Cu tine, dragul meu păcat, era altceva. Mă priveai şi în oglinda ochilor tăi îmi vedeam chipul deformat de vanitate. Credeam că greşesc, dar niciodată ceea ce crede un om nu se aseamănă cu ceea ce şi ştie. Aşadar, credeam că greşesc, dar ştiam că nimic în lumea asta nu poate fi mai aievea decât să ţintesc spre nori şi mai departe.

  Eşti serafimul ce mi-a ţinut privirea sus, chiar dacă, de prea multe ori, cădeam. Luceafăr pe cerul ce anunţă ploaie, îţi aminteşti, cred eu, serile de toamnă în care vorbeai cu mine tot ceea ce alţii vorbesc într-un an. Râdeai cu mine, plângeai cu mine. Te-am şi urât cu toată inima, te aruncam exact ca pe o foaie ruptă din jurnal, dar numai pentru a pleca după tine, să te aduc înapoi. Te-ai întors mereu, indiferent de blasfemiile pe care le îndurai, indiferent de promisiunile ce ţi le făceai  că nu te mai întorci. Erai întunericul, iar acesta nu poate exista fără lumină, cum nici invers nu-i posibil. Ne îndepărtăm mereu, pentru a exista din nou.
  A fost greu pentru noi, dar nu fără rost. Tot ce ne-a distrus cândva, cu atâta patimă, am transformat în altare şi le-am dat foc. Au ars mocnit timp de vreo doi ani, pentru ca mai apoi să adunăm cenuşa de pe asfaltul ud, să o facem condei. Am scris cu aceasta mii de alţi serafimi, dar niciunul n-a fost o poezie mai bună decât eşti tu.
  Nu o lua ca pe un alt poem, o altă foaie scrisă şi rescrisă...ia-o exact aşa cum eşti şi tu, un amalgam de semne şi simboluri abstarcte, create pentru a exista numai sub o linie trasă la final de calcul.

 

They shall not pass

Întoarce-ţi chipul spre mine,
Lasă jos sabie şi armură.
Leapădă-te de valurile line,
Căci în drumul tău va fi furtună .

Nu la zeii vechi şi nici la soare,
Nu la icoane cioplite-n lemn .
Fă altar nu celui ce moare,
Ci zeiţei de care umbrele se tem .

Nu te închina ca un păgân
În vremuri când sângele se varsă ,
Lasă-ţi viaţa celei a cărei eşti stăpân,
Cea care-ţi va fi mireasă .

Fie-ţi zeu pentru al tău altar şi luptă
Şi din teamă să-ţi faci scut .
Câştigă-ţi credinţa şi-o acceptă ,
Căci din iubire,nu din teamă-imperii s-au născut .

şah mat !

Era bal în seara asta,ce invitaţie !
cât stil,ce invitaţi ,
dar  muzică lăutărească  ?!

Aveam costum ieftin şi cravată
doar nebunii şi cei doi cai
aveau papion şi zâmbeau cu greutate  .

eu ,un pion ,
n-aveam să aflu decât atunci când m-a trăznit !
era război .

m-au împuşcat în cap ,
încercând să doboare calul .
noroc că eu am cap de lemn .

m-au luat nenorociţii şi m-au aruncat afară.
în frig .
ce bal în seara asta !

regina firavă,cu ochi de sticlă ,
şi-a ascuns soţul sub masă .
drept răsplată , au ucis-o !
regele ,ce piesă ieftină !
a tulit-o printre tulicani şi ceapă ,
dar era alb.

şi-aşa s-a auzit un glonţ
pătrunzând în creierii moi ai petei albe din grădină ,
regele.

ce bal de pomină ,
dar muzică lăutărească , dom'le ?

negoţ cu diavolii

Ce gândeai când ai întins mâna spre mine ? Ai desfăcut palma şi ţineai doi bani de aur.
Ce vrei?
Suflet .
 N-am . Zău ,nu am , am rămas fără.Aseară am scris prea mult,aseară mi-am luat ultima fărâmă din mine şi-am făcut din ea cerneală,să mai scriu .
Şi scris-ai ?
Da, dar cred că acea ultimă fărâmă nu era un rod bun,era stricată. Vrut-am să scriu despre iubire şi n-am ştiut ce.Târziu în noapte mi-am dat seama că nici nu ştiam ce e iubirea,cum să pot scrie despre ea? Şi-am vrut să-nchin un poem lunii ,frumosului chip de zeiţă celtă ,dar din nou cerneala n-a scris niciun vers.
Şi ce ai scris atunci ? Ai irosit din suflet !
Nu,nu ..am scris,am scris,diavole! Am scris despre tine. Ţi-am pus nume şi ţi-am dat şi chip de om . Ţi-am dat straie scumpe şi ţi-am făcut casă.
Ei,şi ? Drăguţă aveam?
Cea mai frumoasă,diavole.Cea mai mândră! Prieteni să te viziteze şi doar bucate alese pe masă ! Tare fericiţi eraţi voi toţi .
Bine,bine..şi atât ?
Nu,că într-o zi mergeai la târg şi o arătare ce greu aducea a om ţi-a tăiat calea.Ţi-a dat câţiva bani ,pentru sufletul tău . Şi de-atunci s-au risipit toate. Puţin câte puţin,în fiecare luni dimineaţa vindeai din suflet. Nici femeia nu mai te privea,aşa om ai ajuns. Lunatic. Într-o zi, a venit iar,dar nu mai aveai ce-i vinde.
Dar cum , tu m-ai făcut să am chipul tău ?
Desigur,căci puţin din tine e aici ,în mine . Puţin din tine e peste tot. Ţi-am vândut din suflet,să te întregesc,să îi dau viaţă celui creat de mine. Celui creat de om.

noi doi

În zi rece de toamnă ,noi doi
printre bănci cu vopsea cojită
şi frunze aurii,
noi doi
eu cu nasul roşu
tu cu mâinile reci .

Ne-am ars !

Balada iubirii dintre fluturi

        

Cred că am mai spus asta prietenilor şi cu riscul de a mă repeta , nu există iubire necondiţionată ,iubire adevărată pentru care să mori .

Poveşti de dragoste siropoase , iubiri imposibile etc . 

Cine mai cumpără povestea asta ?

Noi ,desigur. Sperăm că vom fi împliniţi prin a găsi acel elixir , iubirea platonică despre care am citit doar în cărţi .

Putem să căutăm,desigur, cel puţin încercăm şi poate chiar şi această căutare ,această speranţă nestinsă ne va face fericiţi , într-un final iminent al vieţii , după un lung preludiu - sau să îi spun agonie ?

Suntem dificili şi ciudaţi , e chiar simplu de înţeles că nu există ceva atât de naiv încât să ne accepte , fără să încerce să ne modeleze după propriile măsuri.

Iubire necondiţionată . Ce trist sună , aproape a baladă .. 

Crezi că iubeşti , apoi îţi dai seama că defapt ai vrea să pleci , dar ai rămâne şi totuşi mai încerci ,dar degeaba,pentru că iubeşti altceva ,iar în scurt timp vei pleca şi de acolo. Toată povestea asta tristă cu iubirea e doar un traseu parcurs de o albină fumată , aşa cum poate ea- din floare în floare,mai într-un spin , mai călcată în picioare etc.

Dacă are rost nu pot să spun . Ce altceva să facem dacă nu asta ? Ce să căutăm în viaţă dacă nu iubirea? Până la urmă, atunci când vom fi pe patul de moarte , dacă avem norocul să murim într-un pat , ultimele regrete şi vorbele de duh vor fi referitoare la ce am iubit sau la ce am fi putut iubi . Nu la job , nu la bani , nu la maşina zgâriată de un puşti , nu la gazon , nu la un joint şi nu la sfinţi . 

Iubirea va avea un ultim cuvânt , fie că am găsit-o , fie că doar am râvnit la ea.

nu-mi place

Nu îmi plac florile în general , dar îmi place să  primesc de la tine câte una , din când în când. Nu îmi plac dimineţile , dar pot spune că îmi place să mă trezesc lângă tine şi să te sâcâi până te trezeşti şi tu . Nu îmi place să gătesc,dar e o plăcere să fac asta pentru noi sau  doar să te impresionez cu o nouă reţetă idioată luată de pe net şi care de obicei iese prost . Nu îmi place să ies în natură , dar când ies cu tine toate primesc o altă culoare ,mult mai vie şi natura devine muza poeziilor mele ,pentru un timp. Nu îmi plac familiile ,dar în familia ta mă simt ca acasă . Nu îmi plac filmele de acţiune,dar atâta timp cât pot sta lângă tine , sunt ok şi ele,oricum adorm în scurt timp.  Nu îmi plac conversaţiile filosofice cu oricine ,însă noi discutăm tot ce se poate ,şi încă foarte serios. Nu îmi plac certurile , dar ale noastre-s amuzante şi un prilej bun de noi amintiri . Nu îmi plac mereu glumele tale, însă chiar şi cel mai tâmpit banc mă va face să râd . Nu îmi place când taci , dar ştiu că-mi laşi loc să spun ceva . Nu îmi place când vorbeşti prea mult ,dar ştiu că o faci pentru ca eu să nu cad în propriile gânduri şi să devin tristă . Nu îmi place când mă protejezi prea mult , dar ştiu că nu poţi să mă pierzi . Nu îmi place mereu de tine,dar te iubesc fără încetare.

suflet

E seară.Pe străzile inguste ale oraşului bântuie un miros apăsător.Nu e nimeni şi tot ce se aude in depărtare sunt paşii lui greoi,ce se târăsc pe asfaltul rece si ud.Un bătrânel simpatic doar,in haine negre,elegante.Merge incet,parcă nicăieri.Unde este el,viaţă nu-i.Florile pălesc,câinii se adună-n casă,agitaţi.Dacă stai sa il ascuţi,iţi râde sadic pe sub sprancenele-i sure si groase.

La birtul de la colţ lumea e multă,dar parcă n-ar fi nimeni. Doar uşa veche din lemn de cireş face un zgomot ce pare că ar tăia din liniştea băuturii,scârţâie asemenea unei corzi rupte de vioară,ce ar mai încerca să ducă la bun sfârşit o baladă. Bătrânul intră încet şi nimeni nu-l ia în seamă,exact ca pe un prieten vechi ,pe care nu mai trebuie să îl saluţi,ştii că se va aşeza la masa ta. Cu aceeaşi greutate se plimbă printre oamenii nepasatori şi-şi indreapta pasii catre masa de lângă geam,unde şedea un bărbat fără vârstă, abătut,cu privirea în paharul de whiskey.

-       Ce bei tinere? Întreabă moşul,gâfâind.

-       Ce beau ? Aş bea cafea,zise amărât bărbatul,împingând paharul cu alcool ceva mai încolo,ruşinat.

-       Cafea,zici..Nietzsche nu ţi-a spus să nu bei cafea? Întunecă mintea,fiule.

-       Mi-a spus,bătrâne..mi-a spus.

Liniştea era ameţitoare după ce discuţia încetă.Ceasul mai bătea uneori ora doişpe,dar timpul nu intrase-n birt,aşa că zilele ce treceau afară erau doar un alt rând de băutură.

-Ce-ai acolo? Întrebase iar bătrânul ,îndreptând degetul spre buzunarul peticit al prietenului.

- Un răvaş,o urmă de iubire cred,un alt demon. Zicând acestea ,scoase într-adevăr un petic şifonat şi murdar de hârtie. Îl deschise-n faţa bătrânului şi îi şopti ,citind ce scria :” Căci marea e a noastra,La fel cum sufletu-mi e al tău”.

- Marea,fiule..marea o poţi cuprinde.

-Dar sufletul?

Bătrânul ezită  o clipă,apoi îi răspunse încet,gânditor:

-Nu. E imensă marea,dar poţi să îţi acorzi câtva timp să o descoperi. Te scufunzi,stai pe mal şi priveşti apusul,simţi nispul sub tălpile tale şi îi sorbi cu lăcomie parfumul ce-i aievea . Marea o s-o poţi iubi. Sufletul,în schimb...poţi să i-l iei cuiva,la fel cum tu ai să mi-l dai pentru câţiva arginţi şi o nevastă,dar eu nu am ce să fac cu el. Că e stricat sau că e cel mai pur,eu nu pot decât să îi dau drumul,să-l azvârl spre cer,să devină stea.

-Moşule,tare ciudat îmi eşti,suspină bărbatul,după care zâmbi spre el. Se ridică şi zise : Hai dă-mi nişte bani să plătesc ce am băut noi amândoi. Îţi dau sufletul meu să-l faci o stea,iar eu mă duc să cunosc marea.

despre scriitori

Oamenii îmbătrânesc ,dar oare ce se întâmplă cu ceea ce lasă ei în urmă , ce se întâmplă cu ale lor cuvinte scrise-n cărţi ?    

   

Iubesc clasicii .

Îmi imaginez un om de vreo 50 de ani , un bărbat mai exact . Barbă , o pipă ce fumegă încontinuu şi un caiet în care scrie , mai ia o gură din paharul de coniac , scrie şi tot aşa .

Îmi imaginez un tânăr cu un fizic plăcut , părul negru , cămaşa destul de curată , scriind poezii pe veranda casei sale , gându-i fiind greu de dorul femeii sale .

Îmi imaginez o fată de vreo 20 de ani , scriind despre traumele prin care a trecut , despre şcoală şi mizerie,despre eşec şi curaj .

Personajele de care ne îndrăgostim nu se nasc dintr-un nimic al minţii umane , ci dintr-o multitudine de bătăi ale inimii , din pasiune ,iubire şi durere.

Se mai întâmplă asta ? Pentru că toţi cei pe care mi i-am imaginat aparţin trecutului . Nu pentru că acum nu ar exista oameni ce prin cuvintele lor ar putea schimba multe alte inimi , dar e greu să îi vezi ,să îi citeşti , să îi găseşti .

Arătaţi-vă , oameni înzestraţi în ale scrisului ! 

Nu grandomanii cu aere de poeţi .

Nu poeţii frustraţi ce scriu despre femei .

Nu o poezie scrisă în pauza de cafea .

Nu un text scris cu dex-ul în faţă.

Orice , dar să fie scris din inimă . Cât de prost ai fi şi cât de puţine ai şti despre iubire , dacă ai ceva în suflet despre asta , pune pe hârtie . Grosolan , poate urât spus , dar bagă mâna pe gât în jos până îţi apuci toate emoţiile şi trăirile , până ce prinzi inima cu vârful degetelor . Rupe din ea atât cât poţi şi aruncă pe hârtie , nu aranja , nu decora , nu corecta. Cum ai luat , aşa să scrii .

Din inimă nu poate să fie rău nimic .

Pentru că poate clădirile şi formulele matematice chiar au nevoie de creierul tău , dar nu şi arta , în orice formă a sa. 

la adăpost

    Nu prea înţeleg viaţa,recunosc.  E o nebunie şi totul pare că se întâmplă în afara mea , în exteriorul pereţilor fiinţei mele . 

O casă într-o casă . Trupul în lumea nebună . Un adăpost pe un teren minat . 

     Exerciţiu de imaginaţie  -   Dimineaţa pleci din casă (din fiinţa ta ) şi îţi pierzi timpul pe-afară ,ca un copil plictisit ,dar ocupat de nu-şi vede capul . Şi mai şi cade pe de-asupra. Ok , plângi şi curge sânge , trece . Dar seara îţi aduci durerile din afară şi le pui la căldură în trupul tău , le laşi să putrezească , să încolţească , să se strice- depinde de natura şi de compoziţia chimică a durerii din acea zi . Cât este de bine să faci asta ? Durere afară şi durere în tine ?

 Şi atunci .... unde te mai adăposteşti ?

  Unde mai te ascunzi de lumea nebună , într-un buzunar al hainei tale ? 

Oricât de rănit ai veni de-afară,lasă toate alea undeva la uşă , pe preş , poate că pleacă până dimineaţa şi dacă nu o  fac, tot vor deveni mai maleabile .

în grabă

                           Era simplu . Părea că este , cel puţin.
Că ne vom trezi într-o dimineaţă pe la nouă , că ne vom bea cafeaua în care am pus destul zahăr de data asta , că ne vom privi pur şi simplu .


                              Crezi în asta ? Pentru că indiferent de răspuns , realitatea rămâne acolo ,asemenea unui stâlp în jurul căruia ne învârtim dezorientaţi , fericiţi ,drogaţi de iluzii . Vom fi fericiţi ? Şi chiar de ar conta fericirea, cine să o caute ? Suntem deja ocupaţi şi agenda noastră este deja mâzgălită în întregime . Ne grăbim să ajungem la cursuri , la job ,să avem o familie,să avem bani pentru a ne petrece duminicile doar în mall , să ajungem acasă pe când începe filmul ...


                                          Ne grăbim să trăim .
                                    În faţa morţii vom mai cere clipe .
                                       

luptă

 Luptă

de parcă te  lupţi cu Cerul 

şi încerci să rămâi şi pe pământ

în acelaşi timp .

Şi nu lupta cu jumătate de minte ,

nu lupta cu sferturi de voinţă.

Luptă precum îţi imaginezi

că diavolii se luptă pentru sufletul tău .

Şi dacă n-ai imaginaţie , 

luptă pur şi simplu .

iubeam luna

Lumina era slabă prin geamurile vechi de sticlă,mai ales de aici de afară.  Dar ce conta, două săptămâni au fost mai mult decât destul . Dar era noapte. N-aş fi putut evada de acolo . Orice act eroic închipuit ar fi sfârşit rău. Nici nu era ora pentru eroisme , era ora la care stai pe terasa veche şi priveşti spre stele ,aproape ameţit de numărul lor. Sau de fumul de ţigară. 

Dar nu fumezi.

Ba da, uite că fumez . 

E singurul eroism de la ora 3 .

Partea umană din tine , care unii ar crede că-i undeva la 99,9 % , te îndeamnă să intri în casă şi să te pui la somn , în acelaşi pat cu cel cu care te-ai certat acum 12 minute.

Dar partea cealaltă , desconsiderată se pare , e fără îndoială atrasă de întunericul din faţa ta . Da, din faţa ta distrusă de lacrimi. 

Era superb. Liniştea şi bezna pădurii , ecoul muntelui în propria-ţi respiraţie .

Respiraţia lui, a celui străin,respirând acelaşi aer rece , visând la aceeaşi catastrofă iminentă .

Era bine să împarţi din durere în acest fel tacit pe care natura sălbatică îl ştie bine preda celor destul de smintiţi.

Ne-am găsit

Pe noi şi tot ce am pierdut vreodată. 

Iubeam luna ca nişte lunatici perfect sănătoşi , îmbibaţi în urletele lupilori ce-şi strigau durerea.

Am fi strigat şi noi,dar cine să ne-audă?

Când iubirile pleacă.

Nu mai era acolo. 

Parfumul ei , pantofii negri de lac, agrafele , urmele de machiaj imprimate pe perna albă , tonul ei compătimitor ,isteriile , jocurile , inocenţa. Nu mai era acolo nimic . Plecasem pentru câteva ore de acasă ,pentru a-mi spăla ochii în soarele încă rece al oraşului şi iată ce mi-a fost dat să nu mai găsesc . Nu am mai găsit-o . Nu mai era în cameră.Nu mai era în casă . Dispăruse. Ciudată e natura mea umană , imediat ce am ajuns ,imediat ce am constatat că prezenţa ei bânutuie altă cameră,altă casă , am început să caut indicii . O agrafă lăsată în baie, o carte lăsată deschisă pe noptieră. 

Ceva. 

Orice . 

O fărâmă din ea, un semn că se întoarce.

 Nimic. Patul era aranjat ,cărţile cuminţi în raft , paharele curate , draperia trasă. Toată ordinea din jurul meu mă chinuia. În mine era mai murdar ca nicicând. Aveam sufletul jegos , mizerille stăteau în mine ca într-un canal vechi ,plin de şobolani canceroşi . Ştiam că sunt vinovat . Dar nu am crezut-o că pleacă . Nu, niciodată. Nu credeam că e nefericită ,chiar dacă seara îmi spunea asta . Prostule.  Da, ştiu. Mai sper că se întoarce . Sau poate nu se întoarce.Sigur nu o va face. Dar eu sper. Pentru că eşti prost . Pentru că sunt prost . De asta încă sper.  Dacă nu mergeam în oraş să cumpăr ziare, dacă dimineaţă aş fi sărutat-o , dacă i-aş fi spus câtă nevoie am de ea, cât de neajutorat sunt fără. 

Poate ar fi lăsat pe undeva o agrafă. O carte. Un pantof. 

                Du-te după ea.

Iubire ateistă

Dragul meu , ai un minut ? Lasă-mă să îţi predic de-ale iubirii , pierduţi în cearşafurile albe .  

Vreau să îţi povestesc despre îngeri ,în timp ce îţi fumezi ţigările , una după alta. 

Hai să credem în iubire.

Şi atât.

Doar de asta avem nevoie pentru a ne mântui gândurile pline de dor .

Lasă-mă să îţi vorbesc despre demoni şi dă-mi şi mie jumătate din ţigară.

Şi-aşa să ne plecăm privirea în faţa celui ce nu-i.

Crezi în iubire? 

Atunci fii binecuvântat.

Chiar ateu în de-ale amorului să fii , de azi vei crede. În noi. În clipele în care focul iadului te-a lăsat rece ,nepăsător , credincios.

Vrei îngeri? Am să ţi-i scriu ,unul câte unul.

Vrei demoni? Uită-te în ochii mei ce dau spre verde.

Vrei Paradis? Patul e destul de mare.

Vrei Iad? Primeşte-mă.

Dragul meu,

Crezi în Iubire ?

Scrie-mi . #1

       Ştie Dumnezeu ce încerc să fac. Poate nici el. N-am nici cea mai vagă idee. Întreg Universul dă din umeri . De ce am luat o foaie de hârtie şi un pix ? Ce încerc să fac ? Să îţi scriu ,poate. Nu ,nici vorbă. Cine-s eu să îţi scriu ţie? Cine eşti tu să îţi scriu Eu ? 

       E fără rost, până şi împotrivirea mea de a-ţi vorbi am pus-o pe hârtie . Asta ar trebui să-ţi spună multe. Nu vreau să ştii că sunt aici, că îţi scriu , că mă frământă gândul tău , că sper să-mi scrii tu prima.

Reuşesc să uit ,crede-mă. Reuşesc să te îngrop . 

Apoi vine seara şi demonii mei ies la taclale ,pe marginea patului. Stau şi-i ascult ,sufăr de insomnie.

Vrei să îi cunoşti ?

Sunt  drăguţi , dar sinucigaşi. Problema lor e că nu pot muri. Se prefac uneori,stând întinşi pe jos,prin suflet, cu gura întredeschisă, cu pupilele dilatate. 

În acele momente reuşesc eu să te uit.

De la un timp se plictisesc să imite moartea,aşa că revin pe marginea patului . Mereu.

Nu mai eşti sigură că vrei să îi cunoşti ,nu ? 

Te înţeleg.

Chiar te înţeleg.

Şi chiar te mint .

Şi chiar mă jur că nu-ţi mai scriu .

Apoi te mint din nou.