damnare

     

Eu sunt Umbra. Prin cetatea sumbră zbor Prin damnarea eternă prind aripi. (Dan Brown, Inferno)                                                                Vei fi surprins când îţi vei întâlni îngerul-păzitor? Chipul celui care te-a protejat întreaga ta viaţă, în sfărşit, ţi se arată ! Are aripi albe, mari, cu pene de caşmir? E blond, e viu măcar ? Câte drame, câte dogme. Cine-o fi, e-n straie albe?                                 Priveşte-l, e acum în faţa ta. Priveşte-l doar.                                Şi eşti surpins?                                Surpins să vezi că are chipul tău? Şi nasul tău, şi buzele tale, şi părul negru, şi hainele ieftine. Şi n-are aripi.                                Erai tu în tot acest timp. Propriul tău înger, ce să vezi?                               Tu eşti cel care ţi-a purtat de grijă, cel ce te-a salvat, cel ce ţi-a zis să nu renunţi, să nu mori, să trăieşti şi să mai încerci odată ceea ce nu ţi-a reuşit.                              Nimeni altcineva. Nicio fiinţă supraomenească. Doar tu.                             Dar să nu fii dezamăgit, căci în limitarea ta umană, eşti un dumnezeu, un creator în mâinile căruia stă neclintită propria-i lume.                              Poţi să o distrugi, desigur. Poţi să o şi salvezi.                             E o simplă atitudinte, nu un destin.