suflet

E seară.Pe străzile inguste ale oraşului bântuie un miros apăsător.Nu e nimeni şi tot ce se aude in depărtare sunt paşii lui greoi,ce se târăsc pe asfaltul rece si ud.Un bătrânel simpatic doar,in haine negre,elegante.Merge incet,parcă nicăieri.Unde este el,viaţă nu-i.Florile pălesc,câinii se adună-n casă,agitaţi.Dacă stai sa il ascuţi,iţi râde sadic pe sub sprancenele-i sure si groase.

La birtul de la colţ lumea e multă,dar parcă n-ar fi nimeni. Doar uşa veche din lemn de cireş face un zgomot ce pare că ar tăia din liniştea băuturii,scârţâie asemenea unei corzi rupte de vioară,ce ar mai încerca să ducă la bun sfârşit o baladă. Bătrânul intră încet şi nimeni nu-l ia în seamă,exact ca pe un prieten vechi ,pe care nu mai trebuie să îl saluţi,ştii că se va aşeza la masa ta. Cu aceeaşi greutate se plimbă printre oamenii nepasatori şi-şi indreapta pasii catre masa de lângă geam,unde şedea un bărbat fără vârstă, abătut,cu privirea în paharul de whiskey.

-       Ce bei tinere? Întreabă moşul,gâfâind.

-       Ce beau ? Aş bea cafea,zise amărât bărbatul,împingând paharul cu alcool ceva mai încolo,ruşinat.

-       Cafea,zici..Nietzsche nu ţi-a spus să nu bei cafea? Întunecă mintea,fiule.

-       Mi-a spus,bătrâne..mi-a spus.

Liniştea era ameţitoare după ce discuţia încetă.Ceasul mai bătea uneori ora doişpe,dar timpul nu intrase-n birt,aşa că zilele ce treceau afară erau doar un alt rând de băutură.

-Ce-ai acolo? Întrebase iar bătrânul ,îndreptând degetul spre buzunarul peticit al prietenului.

- Un răvaş,o urmă de iubire cred,un alt demon. Zicând acestea ,scoase într-adevăr un petic şifonat şi murdar de hârtie. Îl deschise-n faţa bătrânului şi îi şopti ,citind ce scria :” Căci marea e a noastra,La fel cum sufletu-mi e al tău”.

- Marea,fiule..marea o poţi cuprinde.

-Dar sufletul?

Bătrânul ezită  o clipă,apoi îi răspunse încet,gânditor:

-Nu. E imensă marea,dar poţi să îţi acorzi câtva timp să o descoperi. Te scufunzi,stai pe mal şi priveşti apusul,simţi nispul sub tălpile tale şi îi sorbi cu lăcomie parfumul ce-i aievea . Marea o s-o poţi iubi. Sufletul,în schimb...poţi să i-l iei cuiva,la fel cum tu ai să mi-l dai pentru câţiva arginţi şi o nevastă,dar eu nu am ce să fac cu el. Că e stricat sau că e cel mai pur,eu nu pot decât să îi dau drumul,să-l azvârl spre cer,să devină stea.

-Moşule,tare ciudat îmi eşti,suspină bărbatul,după care zâmbi spre el. Se ridică şi zise : Hai dă-mi nişte bani să plătesc ce am băut noi amândoi. Îţi dau sufletul meu să-l faci o stea,iar eu mă duc să cunosc marea.