Eram sus, chiar la acelaşi nivel cu norii. Cât egoism poţi înghesui între pereţii de piele ai unui om, încât acesta să se creadă dumnezeu? Eram şi eu un simplu epigon al zeilor, însă nu eram El. Cu tine, dragul meu păcat, era altceva. Mă priveai şi în oglinda ochilor tăi îmi vedeam chipul deformat de vanitate. Credeam că greşesc, dar niciodată ceea ce crede un om nu se aseamănă cu ceea ce şi ştie. Aşadar, credeam că greşesc, dar ştiam că nimic în lumea asta nu poate fi mai aievea decât să ţintesc spre nori şi mai departe.
Eşti serafimul ce mi-a ţinut privirea sus, chiar dacă, de prea multe ori, cădeam. Luceafăr pe cerul ce anunţă ploaie, îţi aminteşti, cred eu, serile de toamnă în care vorbeai cu mine tot ceea ce alţii vorbesc într-un an. Râdeai cu mine, plângeai cu mine. Te-am şi urât cu toată inima, te aruncam exact ca pe o foaie ruptă din jurnal, dar numai pentru a pleca după tine, să te aduc înapoi. Te-ai întors mereu, indiferent de blasfemiile pe care le îndurai, indiferent de promisiunile ce ţi le făceai că nu te mai întorci. Erai întunericul, iar acesta nu poate exista fără lumină, cum nici invers nu-i posibil. Ne îndepărtăm mereu, pentru a exista din nou.
A fost greu pentru noi, dar nu fără rost. Tot ce ne-a distrus cândva, cu atâta patimă, am transformat în altare şi le-am dat foc. Au ars mocnit timp de vreo doi ani, pentru ca mai apoi să adunăm cenuşa de pe asfaltul ud, să o facem condei. Am scris cu aceasta mii de alţi serafimi, dar niciunul n-a fost o poezie mai bună decât eşti tu.
Nu o lua ca pe un alt poem, o altă foaie scrisă şi rescrisă...ia-o exact aşa cum eşti şi tu, un amalgam de semne şi simboluri abstarcte, create pentru a exista numai sub o linie trasă la final de calcul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu