Nu mai era acolo.
Parfumul ei , pantofii
negri de lac, agrafele , urmele de machiaj imprimate pe perna albă , tonul ei
compătimitor ,isteriile , jocurile , inocenţa. Nu mai era acolo nimic .
Plecasem pentru câteva ore de acasă ,pentru a-mi spăla ochii în soarele încă
rece al oraşului şi iată ce mi-a fost dat să nu mai găsesc . Nu am mai găsit-o
. Nu mai era în cameră.Nu mai era în casă . Dispăruse. Ciudată e natura mea
umană , imediat ce am ajuns ,imediat ce am constatat că prezenţa ei bânutuie
altă cameră,altă casă , am început să caut indicii . O agrafă lăsată în baie, o
carte lăsată deschisă pe noptieră.
Ceva.
Orice .
O fărâmă din ea, un semn că se
întoarce.
Nimic. Patul era aranjat ,cărţile cuminţi în raft , paharele curate ,
draperia trasă. Toată ordinea din jurul meu mă chinuia. În mine era mai murdar
ca nicicând. Aveam sufletul jegos , mizerille stăteau în mine ca într-un canal
vechi ,plin de şobolani canceroşi . Ştiam că sunt vinovat . Dar nu am crezut-o
că pleacă . Nu, niciodată. Nu credeam că e nefericită ,chiar dacă seara îmi
spunea asta . Prostule. Da, ştiu. Mai sper că se întoarce . Sau
poate nu se întoarce.Sigur nu o va face. Dar eu sper. Pentru că eşti prost . Pentru că sunt prost . De asta încă
sper. Dacă nu mergeam în oraş să cumpăr
ziare, dacă dimineaţă aş fi sărutat-o , dacă i-aş fi spus câtă nevoie am de ea,
cât de neajutorat sunt fără.
Poate ar fi lăsat pe undeva o agrafă. O carte. Un
pantof.
Du-te după ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu