iubeam luna

Lumina era slabă prin geamurile vechi de sticlă,mai ales de aici de afară.  Dar ce conta, două săptămâni au fost mai mult decât destul . Dar era noapte. N-aş fi putut evada de acolo . Orice act eroic închipuit ar fi sfârşit rău. Nici nu era ora pentru eroisme , era ora la care stai pe terasa veche şi priveşti spre stele ,aproape ameţit de numărul lor. Sau de fumul de ţigară. 

Dar nu fumezi.

Ba da, uite că fumez . 

E singurul eroism de la ora 3 .

Partea umană din tine , care unii ar crede că-i undeva la 99,9 % , te îndeamnă să intri în casă şi să te pui la somn , în acelaşi pat cu cel cu care te-ai certat acum 12 minute.

Dar partea cealaltă , desconsiderată se pare , e fără îndoială atrasă de întunericul din faţa ta . Da, din faţa ta distrusă de lacrimi. 

Era superb. Liniştea şi bezna pădurii , ecoul muntelui în propria-ţi respiraţie .

Respiraţia lui, a celui străin,respirând acelaşi aer rece , visând la aceeaşi catastrofă iminentă .

Era bine să împarţi din durere în acest fel tacit pe care natura sălbatică îl ştie bine preda celor destul de smintiţi.

Ne-am găsit

Pe noi şi tot ce am pierdut vreodată. 

Iubeam luna ca nişte lunatici perfect sănătoşi , îmbibaţi în urletele lupilori ce-şi strigau durerea.

Am fi strigat şi noi,dar cine să ne-audă?