La o răscruce de gânduri aveam să
găsesc un sfânt. Murdar și ostenit, răpus de greul sfințeniei sale. Diminețile
reci îmi sunt martorii tăcuți ai groazei ce mă scutură de oase după fiecare
asfințit, căci sub cortina sa, sălaș de sfinți. Și toată acea teamă de grotesc
îmi lasă o dâră de îndoială, dacă ne vom mântui sau nu. Dar fericirea e un zero
împărțit egal între cele două. Și printre momentele de confuzie îmi fac timp să
strig „salvează-mă, părinte”, însă cine să m-audă? Iar dacă disperarea mea ar
avea totuși un ecou, acesta n-ar fi brav înde-ajuns să stârnească vreo trăire
în El, poate doar un spasm al conștiinței ce mai sper că-și amintește cum
a permis răului să ia forma unei haine
pentru întreaga Creație. Cert e că în impecabilul imperialism al sfinților, eu
nu sunt demn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu