un simplu om

-Dar l-ai iubit ?

-Nu ştiu,e un amalgam de sentimente în capul meu.

-Şi unde spuneai că v-aţi întâlnit ,în oraş?

-Nu ,nici vorbă. Eu mă aflam pe marginea unei prăpastii .Eram faţă în faţă cu moartea şi ştii ce a fost ciudat ?Nu am simţit nimic. Nici teamă,nici nefericire. Voiam doar să scap.

- Ai sărit ?

- Nu, pur şi simplu ceilalţi m-au împins pas cu pas ,ultimul a fost al meu ,cel în care am păşit în neant .

- Şi cum v-aţi întâlnit dacă…

- Era acolo. Cu o secundă în urmă eram doar eu ,murind,apoi o mână s-a întins după a mea. Şi nu am ştiut ce să zic,dar nici el nu a zis nimic. Şi nicio emoţie nu puteam să zăresc pe chipul său. După asta,eram iar în siguranţă ,stând jos ,chiar lângă el.  Şi preţ de câteva ore am simţit că trăiesc din nou. Răceala de pe chip  a devenit un zâmbet de care deveneam dependentă .

Apoi a plecat.

Şi a lăsat un gol imens,exact cum era totul înainte să apară. Dar a plecat zâmbindu-mi ,iar eu am ştiut că toate astea au avut o însemnătate.

-Deci a fost un înger.

- Nu,a fost un simplu om.

Cel care m-a salvat.

Şi uite cum stăm ca doi străini unul lângă celălalt ,ca doi proşti.

fiecare cu lumea lui.

ai vrut să ieşi şi tu din a ta ,cum am ieşit eu.

şi ne-am întâlnit aici,pe margine.

dar lumea ne cheamă înapoi şi ne întoarcem ca să venim iar ,mai târziu.

şi ne privim ,nu te pot atinge ,nu mă poţi atinge.

ştiu doar că poate data viitoare când ne-om întâlni tot aici o să îţi spun.

şi-am să te iubesc .

o oră,o viaţă, unşpe minute .

dar ai să mai fii aici ?