uităm cine suntem ?

    Un alt exerciţiu de imaginaţie.
    Noi chiar uităm cine suntem ?  Se prea poate să uităm de unde am plecat, dar iminenţa morţii nu ne mai gâdilă grijile. Ne credem invincibili şi eterni, credem într-un vis edenic, fără un dram de raţiune. Trecem prin viaţă ca nişte himere ce traversează prin pereţi. Râdem de cei care-s diferiţi, râdem de cei mai mici, dar râdem şi de cei mai bătrâni, de neajutorarea din privirile lor. Nu e în regulă.

    Eram cândva şi noi de 15 ani, nu ? La fel de naivi şi luaţi de val. Vom fi şi noi răpuşi de timp, neajutoraţi. Este doar ciclul neiertător al vieţii, timpul e scurt şi nu ne permitem să luăm în râs acest lucru, decât dacă suntem snobi de-a binelea.

    Vezi mereu tineri ce râd zgomotos de câte un bătrânel ce se mişcă încet printre rafturile magazinului, numărându-şi mereu banii, verificând mereu dacă-i ajung de un pateu şi-o pâine. Nu înţeleg, recunosc. Nu pricep atitudinea asta, oricât de mult încerc. Cei ce iau în râs imaginea tristă a unui om în vârstă ce face eforturi să trăiască din mica lui pensie, ei bine, ar trebui zguduiţi puţin, până se scutură de gărgăunii din cap. Realitatea e ucigătoare când o vezi fără ochelarii ipocriziei.
    Muţi dintre oameni înfruntă depresia, din diferite motive. Conştientizează o anumită situaţie şi sunt afectaţi de ea, mai mult decât ar putea duce. Orice om trece printr-un astfel de moment, odată şi-odată. E normal şi  e necesar, doar aşa poţi să îţi evaluezi propria viaţă, privind cu coada ochiului spre moarte. Unii reuşesc să iasă învingători, unii nu. Aşadar, de ce să râdem de  o persoană ce-a ajuns la o vârstă demnă de respect ? A trecut prin viaţă şi a lăsat în conştiinţa acesteia propria-i poveste, propriile momente de declin, de regres. A reuşit să le învingă. Asta e de râs, când nici nu ştim dacă suntem capabili să ieşim învingători din propriile probleme?
   Orice om are o poveste. Orice om are propria-i urmă lăsată în nisipul înşelător al timpului . Poate nu ai ocazia şi timpul de a citi toate aceste poveşti, dar ele merită respectate, tocmai pentru că îşi au rădăcinile în inimile persoanei, sunt sincere. Cât despre asta, orice autor poate spune că cea mai bună scriere este cea sinceră.
    Doar o persoană plină de neîncredere, ce nu îşi respectă propria poveste,  îşi va găsi alinarea în a face rău. Respectă-te pe tine, iar mai apoi îi vei putea respecta şi pe ceilalţi.