Să ne pierdem simţurile-n paharele goale de lângă canapea, să adormim scăldaţi în lumina lunii ce se strecoară şmechereşte pe lângă perdeaua trasă. Să dormim, să-mpărţim şi cele mai vechi vise, dar să ne trezim devreme, să fim noi primele ore ale dimineţii.
Tu, prima oră a inimii mele, să stai în pat sub pătura decolorată şi s-aştepţi cafeaua nerăbdător, numai pentru ca mai apoi să o laşi să se răcească pe noptieră, în timp ce-mi povesteşti la ce cursuri plictisitoare trebuie să asişti în următoarele ore. Ochii tăi strălucesc mereu când vorbeşti, jocul tău e de-a cuvintele.
Te dai jos din pat şi abia te mişti până la masă, îţi tragi picioarele amorţite după tine, în timp ce-ţi bei cafeaua rece. Nu mănânci dimineaţa, nu mănânc nici eu, dar stăm la masă ,ca doi oameni ce împart aceeaşi viaţă.
Îmi iei mâna şi-o aşezi între palmele tale, încă obosit. Ai doar hainele de ieri, iar geanta ţi-e plină de cărţi împrumutate.
Hai, grăbeşte-te, e vremea să pleci, să plec şi eu. Pleci tu primul, mai stau cinci minte şi plec eu. Să nu ne bănuiască vecinii, doar eram prieteni aseară, să fim prieteni şi când plecăm. Restul e doar o pauză între cuvinte, o pauză în care ne întâlnim să fim altceva decât amici. Noi nu suntem un cuplu, noi suntem prieteni, iar asta ne ţine mereu ocupaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu