Vei iubi din nou

De câte ori ne-am jurat că nu mai iubim, că asta a fost ultima dezamăgire prin care vom trece ?

Am fi băgat mâna în foc pentru asta, că nu ne vom mai îndrăgosti.

Noi, oamenii, suntem un paradox, o curiozitate, o carte necitită încă.

Dacă atunci când iubim suntem lipsiţi de raţiune, la o despărţire e chiar mai rău.

Avem impresia că ne putem controla, dar suntem cele mai haotice dintre vieţuitoare.

Vom suferi din nou, indiferent de promisiunile făcute nouă înşine, indiferent de lanţurile ruginite în care zac sentimentele noastre.

Adevărul e că nevoia de iubire nu dispare. E acolo, într-o stare latentă, gata să izbucnească.

Suntem ciudaţi şi distruşi, goi, împinşi de orgoliu şi blocaţi de teamă. Dar suntem oameni, iar asta ne dă prilejul de a fi proprietarii unei inimi ce moare o singură dată, nu la orice dezamăgire, cum credem.

Vom iubi. Ne vom îndrăgosti de persoana alături de care ne simţim bine, liniştiţi. Persoana ce râde la glumele noastre proaste, iar noi la ale ei . Persoana ce îţi arată că există un viitor pentru voi doi, care îşi face planuri din care tu nu lipseşti. Da, există acea persoană.

O vei avea, şi atunci vei înţelege exact de ce relaţiile anterioare au fost o catastrofă. 

Vei iubi.

uităm cine suntem ?

    Un alt exerciţiu de imaginaţie.
    Noi chiar uităm cine suntem ?  Se prea poate să uităm de unde am plecat, dar iminenţa morţii nu ne mai gâdilă grijile. Ne credem invincibili şi eterni, credem într-un vis edenic, fără un dram de raţiune. Trecem prin viaţă ca nişte himere ce traversează prin pereţi. Râdem de cei care-s diferiţi, râdem de cei mai mici, dar râdem şi de cei mai bătrâni, de neajutorarea din privirile lor. Nu e în regulă.

    Eram cândva şi noi de 15 ani, nu ? La fel de naivi şi luaţi de val. Vom fi şi noi răpuşi de timp, neajutoraţi. Este doar ciclul neiertător al vieţii, timpul e scurt şi nu ne permitem să luăm în râs acest lucru, decât dacă suntem snobi de-a binelea.

    Vezi mereu tineri ce râd zgomotos de câte un bătrânel ce se mişcă încet printre rafturile magazinului, numărându-şi mereu banii, verificând mereu dacă-i ajung de un pateu şi-o pâine. Nu înţeleg, recunosc. Nu pricep atitudinea asta, oricât de mult încerc. Cei ce iau în râs imaginea tristă a unui om în vârstă ce face eforturi să trăiască din mica lui pensie, ei bine, ar trebui zguduiţi puţin, până se scutură de gărgăunii din cap. Realitatea e ucigătoare când o vezi fără ochelarii ipocriziei.
    Muţi dintre oameni înfruntă depresia, din diferite motive. Conştientizează o anumită situaţie şi sunt afectaţi de ea, mai mult decât ar putea duce. Orice om trece printr-un astfel de moment, odată şi-odată. E normal şi  e necesar, doar aşa poţi să îţi evaluezi propria viaţă, privind cu coada ochiului spre moarte. Unii reuşesc să iasă învingători, unii nu. Aşadar, de ce să râdem de  o persoană ce-a ajuns la o vârstă demnă de respect ? A trecut prin viaţă şi a lăsat în conştiinţa acesteia propria-i poveste, propriile momente de declin, de regres. A reuşit să le învingă. Asta e de râs, când nici nu ştim dacă suntem capabili să ieşim învingători din propriile probleme?
   Orice om are o poveste. Orice om are propria-i urmă lăsată în nisipul înşelător al timpului . Poate nu ai ocazia şi timpul de a citi toate aceste poveşti, dar ele merită respectate, tocmai pentru că îşi au rădăcinile în inimile persoanei, sunt sincere. Cât despre asta, orice autor poate spune că cea mai bună scriere este cea sinceră.
    Doar o persoană plină de neîncredere, ce nu îşi respectă propria poveste,  îşi va găsi alinarea în a face rău. Respectă-te pe tine, iar mai apoi îi vei putea respecta şi pe ceilalţi.

Tu

   Mereu am aceleaşi vise rele, aceleaşi chipuri râncezite ce mă urmăresc după ce adorm. Nu le-am înţeles niciodată. Credeam că eu sunt de vină, adică felul meu de a gândi, de a vedea răul în orice. Eram sigur că dacă plec şi dacă uit, măcar să încerc, vor dispărea şi ele. Le asociasem mereu cu momentele grele prin care am trecut. Tristeţea şi furia, ambele reprimate într-o cameră etanşă a minţii mele, găsindu-şi crăpătura prin care să scape uneori. Asta credeam, însă aveam să îmi dau seama mult mai târziu cât de mult m-au înşelat crezurile mele. Mai puţin unul singur.Tu .
   

"prieteni"

   

    Să ne pierdem simţurile-n paharele goale de lângă canapea, să adormim scăldaţi în lumina lunii ce se strecoară şmechereşte pe lângă perdeaua trasă. Să dormim, să-mpărţim şi cele mai vechi vise, dar să ne trezim devreme, să fim noi primele ore ale dimineţii.
   Tu, prima oră a inimii mele, să stai în pat sub pătura decolorată şi s-aştepţi cafeaua nerăbdător, numai pentru ca mai apoi să o laşi să se răcească pe noptieră, în timp ce-mi povesteşti la ce cursuri plictisitoare trebuie să asişti în următoarele ore. Ochii tăi strălucesc mereu când vorbeşti, jocul tău e de-a cuvintele.
   Te dai jos din pat şi abia te mişti până la masă, îţi tragi picioarele amorţite după tine, în timp ce-ţi bei cafeaua rece. Nu mănânci dimineaţa, nu mănânc nici eu, dar stăm la masă ,ca doi oameni ce împart aceeaşi viaţă.
    Îmi iei mâna şi-o aşezi între palmele tale,  încă obosit. Ai doar hainele de ieri, iar geanta ţi-e plină de cărţi împrumutate.
    Hai, grăbeşte-te, e vremea să pleci, să plec şi eu. Pleci tu primul, mai stau cinci minte şi plec eu. Să nu ne bănuiască vecinii, doar eram prieteni aseară, să fim prieteni şi când plecăm. Restul e doar o pauză între cuvinte, o pauză în care ne întâlnim să fim altceva decât amici. Noi nu suntem un cuplu, noi suntem prieteni, iar asta ne ţine mereu ocupaţi.



   

lamentaţiile târzii

  Eram sus, chiar la acelaşi nivel cu norii. Cât egoism poţi înghesui între pereţii de piele ai unui om, încât acesta să se creadă dumnezeu? Eram şi eu un simplu epigon al zeilor, însă nu eram El. Cu tine, dragul meu păcat, era altceva. Mă priveai şi în oglinda ochilor tăi îmi vedeam chipul deformat de vanitate. Credeam că greşesc, dar niciodată ceea ce crede un om nu se aseamănă cu ceea ce şi ştie. Aşadar, credeam că greşesc, dar ştiam că nimic în lumea asta nu poate fi mai aievea decât să ţintesc spre nori şi mai departe.

  Eşti serafimul ce mi-a ţinut privirea sus, chiar dacă, de prea multe ori, cădeam. Luceafăr pe cerul ce anunţă ploaie, îţi aminteşti, cred eu, serile de toamnă în care vorbeai cu mine tot ceea ce alţii vorbesc într-un an. Râdeai cu mine, plângeai cu mine. Te-am şi urât cu toată inima, te aruncam exact ca pe o foaie ruptă din jurnal, dar numai pentru a pleca după tine, să te aduc înapoi. Te-ai întors mereu, indiferent de blasfemiile pe care le îndurai, indiferent de promisiunile ce ţi le făceai  că nu te mai întorci. Erai întunericul, iar acesta nu poate exista fără lumină, cum nici invers nu-i posibil. Ne îndepărtăm mereu, pentru a exista din nou.
  A fost greu pentru noi, dar nu fără rost. Tot ce ne-a distrus cândva, cu atâta patimă, am transformat în altare şi le-am dat foc. Au ars mocnit timp de vreo doi ani, pentru ca mai apoi să adunăm cenuşa de pe asfaltul ud, să o facem condei. Am scris cu aceasta mii de alţi serafimi, dar niciunul n-a fost o poezie mai bună decât eşti tu.
  Nu o lua ca pe un alt poem, o altă foaie scrisă şi rescrisă...ia-o exact aşa cum eşti şi tu, un amalgam de semne şi simboluri abstarcte, create pentru a exista numai sub o linie trasă la final de calcul.

 

They shall not pass

Întoarce-ţi chipul spre mine,
Lasă jos sabie şi armură.
Leapădă-te de valurile line,
Căci în drumul tău va fi furtună .

Nu la zeii vechi şi nici la soare,
Nu la icoane cioplite-n lemn .
Fă altar nu celui ce moare,
Ci zeiţei de care umbrele se tem .

Nu te închina ca un păgân
În vremuri când sângele se varsă ,
Lasă-ţi viaţa celei a cărei eşti stăpân,
Cea care-ţi va fi mireasă .

Fie-ţi zeu pentru al tău altar şi luptă
Şi din teamă să-ţi faci scut .
Câştigă-ţi credinţa şi-o acceptă ,
Căci din iubire,nu din teamă-imperii s-au născut .

şah mat !

Era bal în seara asta,ce invitaţie !
cât stil,ce invitaţi ,
dar  muzică lăutărească  ?!

Aveam costum ieftin şi cravată
doar nebunii şi cei doi cai
aveau papion şi zâmbeau cu greutate  .

eu ,un pion ,
n-aveam să aflu decât atunci când m-a trăznit !
era război .

m-au împuşcat în cap ,
încercând să doboare calul .
noroc că eu am cap de lemn .

m-au luat nenorociţii şi m-au aruncat afară.
în frig .
ce bal în seara asta !

regina firavă,cu ochi de sticlă ,
şi-a ascuns soţul sub masă .
drept răsplată , au ucis-o !
regele ,ce piesă ieftină !
a tulit-o printre tulicani şi ceapă ,
dar era alb.

şi-aşa s-a auzit un glonţ
pătrunzând în creierii moi ai petei albe din grădină ,
regele.

ce bal de pomină ,
dar muzică lăutărească , dom'le ?